Economia parentingului
Strategie si metode de evitare
Daca am sta sa ne analizam zilele, ne-am da seama ca in fiecare zi, facem involuntar foarte multe lucruri. Sa luam un exemplu: in fiecare zi, un om, se invarte in jurul propriei axe, in medie de aproximativ 15 ori. Daca putem sa ne pierdem controlul asupra propriei motricitati, cum putem sa ne monitorizam cu succes expresia emotionala si verbalizarea? In fiecare zi, fara exceptie, parintele ii va cere ceva copilului sau.
Intr-un fel sau altul, indiferent de vartsa copilului pe care il avem in ingrijire , vom avea o pretentie verbalizata: fii cuminte, aduna in camera ta, nu mai plange, linisteste-te, fii ascultator, sezi jos, nu vorbii neintrebat, nu fugii, nu striga, nu ma intrerupe un adult cand vorbeste, nu chinui cainele, mergi mai repede, mergi mai incet. Cererea si oferta a devenit tiptil o interactiune normala si acceptata in relatiile inter umane. Avem de multe ori acest tip de relatie cu parintii nostrii, cu partenerii nostrii. Am inceput sa quantificam relatiile, interactiunile si investitia emotionala. Avem diverse lucruri de oferit, si avem anumite asteptari de la ei. Sa analizam aceast tip de interactiune pe etape. Pentru a putea intelege si mai bine acest tip de intaractiune, vom incerca sa quantificam aceasta relatie parinte-copil.
CEREREA:
Punand deoparte celelalte tipuri de interactiuni mentionate mai sus, ne vom concentra acum pe relatia parinte-copil. Chiar daca nu ne identificam semiotic in text, am certitudinea ca fiecare parinte cititor al acestui articol, a avut asteptari de la copilul sau copii sai.
Aceste asteptari sunt probabil bazate pe faptul ca anterior, exista motivatia de a crede ca acestui copil, i s-au oferit toate uneltele necesare pentru a se ridica la inaltimea anumitor asteptari. Asteptam ca acesta sa fie: cuminte, politicos, ascultator, linistit, cu dorinta de a invata, cu capacitate de concentrare si poate mai dorim uneorisa fie cutios, inquisitiv, sa descopere, sa mai confrunte atunci cand are dreptate, sa isi sustina punctul de vedere rational si logic, si multe altele, in functie de varsta, gen, mediu social s.a.m.d.
De multe ori cerem ceva copilului fiind convinsi ca acesta acre capacitatea de a o face. Ii cerem sa fie cuminte, pentru ca i s-a explicat de suficiente ori in ce consta acest lucru, si modul in care trebuie sa se comporte in public, sau fata de alti oameni.
Ar fi mult mai usor, daca parintilor sa li se aprinde un beculet de eroare, care sa ii avertizeze, atunci cand au de la un copil, pretentia unui comportament, pe care, ei ca adulti, nu il stapanesc inca la perfectie. Acest lucru in schimb nu este posibil, trebuie sa sesizam singuri, ca parinti, aceste erori, si de multe ori, suntem prea prinsi in situatie emotional, pentru a o putea rationaliza.
Aici intervine latura parintelui” economist”, cel care incearca sa cuantifice investitia si sa contabilizeze rezultatul. O interventie, care , din nefericire, nu echilibreaza balanta, di contra, creeaza mai multa confuzie copilului.
OFERTA:
Am stabilit in termeni largi ceea ce ii cerem copilului nostru, acum sa trecem la partea ofertei. Ce oferim ca parinti in schimb ?
Ideal un mediu sigur pentru dezvoltarea lor atat fizica cat si emotionala, ghidaj teoretic si practic pentru a-i ajuta sa se incadreze in niste paramentrii cel putin acceptabili social, psihologic si emotional. In traducere? Le oferim toate notiunile necesare pentru ca acestia sa reuseasca in orice scop isi aleg, prin orice metoda. Acesta e modul in care aceasta relatie ar fi echitabila.
Este imposibil ca un parinte sa quantifice modul in care isi educa copilul. De cate ori este suficient sa ii spunem un copil sa nu ii loveasca pe ceilalti in parc? De 5 ori, sau de 100? La ce cifra consideram ca acest copil nu indeplineste cerintele? Cum decidem noi ca am comunicat eficient si suficient de mult?
Parintii simt de multe ori ca fac investitii neapreciate. Investitii financiare, temporale, emotionale. Stiu ca multi parinti vor avea tendiinta de a ma contrazice citind acest text, pantru ca noi, ca parinti ne vedem de multe ori intr-o lumina mult mai favorabila, dar cu siguranta, toti am cerut de nenumarate ori, lucruri nerezonabile copiilor nostrii.
PARITATEA ?:
Exista posibilitatea ca cererea si oferta sa se gaseasca in echilibru in cazul interactiunilor intre doua persoane? Mai precis in cazul unei relatii parinte copil? Raspunsul este nu. Intotdeauna, una dintre cele doua componente va fi deficitara. Ori cererea nu va putea tine pasul cu oferta , ori oferta nu se va ridica la nivelul asteptarii cererii. Nu exista posibilitatea, intr-o interactiune interumana , pe plan socio-emotional, sa putem ajunge la paritate, sa putem satisface interlocutorul in momentul in care ei au asteptari. Orice asteptare satisfacuta, va face loc unei alte asteptari, care se va vrea la randul ei satisfacuta.
Aceasta maniera de parenting economic, cerere-oferta, este nociva pentru dezvoltarea si mentinerea unei relatii de comunicare intre parinte-copil, influentand pe viitor, maniera in care acesta va interactiona in relatiile pe care le va avea de-a lungul vietii.
Atunci cand copilul nostru isi va face ordine in camera, va exista un pas nou in ceea ce va putea face pentru a se ridica la inaltimea asteptarilor noastre. Inseamna acest lucru aruncarea regulilor pe fereastra? Inlaturarea autoritatii? Sub nici o forma. Inseamna doar ca trebuie sa schimbam tipologia ” eu iti dau, tu imi dai”, si sa intelegem ca ceea ce oferim noi, in orice relatie, si ca partener, si ca parinte, nu trebuie compensat. Noi trebuie sa oferim natural, sincer, fara asteptari de paritate din partea interlocutorului ( in special in situatia in care acesta este un copil).
MANIERA DE INTERACTIUNE NATURALA:
Intr-o relatie parinte copil, exista o singura directie din care poate sa porneasca cererea. Directia naturala este din partea copilului spre parinte.
Mentionam anterior ca avem pretentii exegerate de la copii nostrii si de multe ori avem pretentii nerezonabile. In majoritatea cazurilor observate sau studiate de-a lungul timpului, lipsa de reactia a copilului la o instructiune parentala, era determinata fie de o comunicare ineficienta, fie de lipsa de capacitatea a acestuia de a respecta sau de a intelege cerinta.
Parintele, trebuie sa renunte la quantificarea acestei relatii, sa elimine factorul economic, si sa realizeze ca relatia parentala este prin definitie , naturala. Copilul cere, parintele ofera. Copilul greseste, parintele ajuta copilulsa remedieze situatia si sa evite consecinte negative pe viitor.
Rolul parintelui este sa invete acest copil sa faca fata lumii in care s-a trezit intr-un anumit moment; deoarece este important sa intelegem ca in primii ani de viata, acest copil, are o adaptare destul de anevoioasa. Exista multipli factori externi care prezinta impedimente in dezvoltarea sa armonioasa. In afara dezvoltarii proprii, a faptului ca invata sa comunice, ca invata sa isi ofere la un moment dat si singur protectie, sa fie independent, copilul trebuie sa si socializeze, (un lucru benefic, dar totodata un stres, deoarece o personalitate in formare interactioneaza cu multe alte personalitati in formare, la diferite stadii de dezvoltare)
Luand toti acesti factori in considerare putem intelege faptul ca, cerintele pe care un parinte le poate avea de la copilul sau, sunt reduse, si direct proportionale cu gradul de investitie si capacitatea de manageriere al acestui capitol din viata, al parintelui, insa, sub nici o forma, cuantificabile.
